Transgresiv, cinic, coroziv, dar capabil să livreze cu stil explorarea celor mai întunecate colțuri ale experienței umane, Chuck Palahniuk oferă mereu o provocare cititorilor săi. Alienarea, singurătatea, zonele de limită ale echilibrului psihic sunt împachetate adesea, fără mănuși, în povești cu caracter explicit, care îți explodează în față, dar ale căror performanțe imaginative și de construcție nu poți să nu le apreciezi. E adevărat că îți trebuie curaj și stomac pentru a aborda un roman semnat de Palahniuk, un autor care găsește surse narative tocmai în zonele noastre inconfortabile, în temele tabu. Nu face excepție ultimul său roman tradus și publicat în limba română la Editura Polirom, „Inventarea sunetului”, o poveste viscerală și acidă deopotrivă, în care bizarul, scabrosul devin motoare narative. Însă ele nu sunt pur și simplu desfășurări cu caracter exploatator, menite doar să șocheze sensibilitatea cititorului. Palahniuk se folosește de resurse sinistre pentru a construi oglinzi caricaturale ale mediilor contemporane. Ca într-o demonstrație prin metoda reducerii la absurd, Palahniuk urmărește consecințele ultime, greu de digerat, ale principiilor societății de consum urmate cu consecvență până la capăt.
„Inventarea sunetului” alternează poveștile a două personaje care se vor intersecta în cele din urmă. E vorba de două personaje cu psihicul dus la limită, imprevizibile, explozive, exact premisele de construcție care pregătesc detonarea narativă. În romanele sale, Palahniuk obișnuiește să îți dea senzația iluziei controlului: te coboară brusc în universuri insalubre mintal, te șochează de la primele pagini, apoi te face să crezi că te-ai acomodat rapid prin expunere prematură, că nu mai poți fi surprins și că ai dobândit o oarecare familiaritate și stabilitate în universul său. Mai târziu, tocmai caracterul fragil al protagoniștilor săi ajunși în situații extreme începe să se exprime la potențialul adevărat și întreaga atmosferă devine imprevizibilă și terifiantă (amintiți-vă de finalul din Fight Club).
Gates Foster este un tată care nu și-a putut depăși doliul, după ce, în urmă cu 17 ani, fiica sa Lucinda a fost răpită. Fără să știe exact ce s-a întâmplat cu ea, dar convins că a ajuns victima unor pedofili, Gates trăiește prezentul ca o formă de a face față trecutului pe care nu îl poate lăsa în urmă. Întreaga lui viață gravitează în jurul pierderii din urmă cu aproape două decenii și singurul său sens pare să fie răzbunarea și reînscenarea trecutului. Astfel, Gates duce o vânătoare acerbă de pedofili: caută în arhivele dark-webului înregistrări ale diverișilor abuzatori, își construiește o colecție de fotografii cu violatorii de copii și apoi caută să îi demaște ori de câte ori are ocazia (prin gesturi care se apropie de paranoia). În paralel, Gates participă la un grup de suport dedicat celor care și-au pierdut copiii și care organizează inclusiv înmormântări simbolice pentru a facilita procesul de doliu susținut de persoane ce au traversat experiențe similare. În plus, Gates se folosește de o escortă pe care o angajează pentru a juca rolul fiicei sale Lucinda cu care se întâlnește periodic și deapănă amintiri false (iar uneori, în mod ironic, escorta care și-a învățat bine rolul, pare să rememoreze mai precis detalii din copilăria Lucindei pe care Gates începe să le uite).
Mitzi Ives, personajul feminin central continuă activitatea tatălui ei, prin propria companie care înregistrează sunete pentru peliculele de la Hollywood. De la pași pe zăpadă la sunete de arme, cele mai provocatoare și mai scumpe sunt de fapt țipetele umane. Industria filmelor este de fapt completată de o industrie întreagă dedicată durerii documentate și înregistrate acustic pentru care producătorii sunt dispuși să ofere sute de mii de dolari. Un strigăt reușit poate fi folosit și refolosit apoi în nenumărate alte pelicule în care o victimă traversează o situație amenințătoare de viață. Iar lucrurile sunt cât se poate de subtile și de complicate, pentru o ureche experimentată ca cea a lui Mitzi Ives. Ea adună astfel un adevărat tezaur de țipete, un soi de agonie conservată, arhivată și curatoriată. Ce mai reprezintă durerea umană, atunci când e subordonată scopurilor estetice sau, mai mult, celor financiare de a obține și mai mulți bani? Doar o altă marfă. Dar o marfă care are nevoie de particularități. Într-un fel strigă un om lovit de o mașină și în alt fel un om ucis cu un cuțit sau cu o bâtă. Tocmai de aceea, producătorii apelează la Mitzi și semnează cecuri fără să clipească, căci inginerul de sunet știe să livreze exact detalii specifice și are o întreagă filosofie și tehnică a înscenării. Prea puțin îi interesează pe producători metodologia lui Mitzi, atâta timp cât rezultatul este remarcabil. Însă, așa cum vom afla, personajul feminin trece pragul simulărilor sofisticate și apelează chiar la crimă pentru a obține țipătul potrivit, în circumstanțele potrivite. Sau cel puțin așa pare, căci cititorii se vor afla mereu în anticamera momentului înregistrării, chiar înainte ca Mitzi să se folosească de dopuri de urechi și de somnifere pentru a se asigura că nu rămâne cu amintirea celor întâmplate în momentul documentării țipătului.
Mitzi are însă o ambiție și mai mare, aceea de a obține țipătul perfect, țipătul care să aducă publicul în rezonanță limbică, adică o sincronizare elementară, în creierul privitorilor și ascultătorilor care să declanșeze un strigăt colectiv, aproape involuntar.
În același timp, căutările lui Gates îl aduc pe protagonistul masculin aproape de Blush Gentry, o actriță de la Hollywood obișnuită să joace rolul de victimă asasinată pe ecran, o actriță care are nevoie de un boost de popularitate și care îl invită pe Gates să o răpească. Gates bănuiește că Blush ar putea să îi ofere informații despre dublajul sonor al unei scene pe care Blush ar fi jucat-o, un dublaj al cărei voce pare îngrijorător de familiar pentru tatăl îndoliat.
Mitzi și Gates se vor intersecta în cele din urmă: o artistă în căutarea țipătului absolut și un tată pe cale să descopere secrete grele legate de dispariția fiicei sale, chiar în momentul în care urmează să se decerneze premiile Oscar pentru cele mai remarcabile pelicule ale anului. Credeți că ați făcut vreo legătură? Pe cât de sinistru ar părea, acesta e momentul în care Palahniuk, în ultima parte a romanului trimite câteva lovituri de teatru și dinamitează întreg terenul pregătit anterior. Nimic nu e ceea ce pare și există un substrat și mai întunecat pe care nu îl bănuiați. Această a treia parte a poveștii, care dă senzația unui montaj rapid este și cea mai amețitoare și halucinantă, în care Palahniuk pariază totul pe cartea extremismului narativ și tematic.
În mod bizar, cel mai torturat și manipulat personaj al poveștii, adică Gates, pare și cel mai autentic, în fond e singurul care pare să trăiască o suferință reală, chiar dacă și-o gestionează într-o manieră autodistructivă și chiar dacă și ea va fi deturnată în cele din urmă și folosită în scopuri politice sau financiare. La fel ca cititorul, și Gates trăiește cu iluzia controlului, deși integritatea sa mintală atârnă evident de câteva strategii rigide și bizare care vor da greș la final, dar vor deschide și un alt orizont de supraviețuire.
Cu toate acestea, într-o lume a ipocriziei, în care durerea devine o marfă, în care industria entertainmentului e dispusă să se autodistrugă pentru a livra o experiență ultimă, în care vanitatea esteticului și goana după popularitatea dizolvă orice urmă de moralitate, Palahniuk dă șansa triumfului tocmai lui Gates.
Dacă vreți senzații tari și ați mai citit romane de Chuck Palahniuk, „Inventarea sunetului” nu vă va dezamăgi. Dacă nu l-ați descoperit încă, dar vreți o lectură provocatoare de vacanță, care să fie ca o tură într-un rollercoaster, încercați ultimul roman semnat de Chuck Palahniuk.
„Era o linie de producție unde oamenii se fabricau pe ei înșiși. Pe aceste bănci pentru ridicat haltere și aparate de lucrat gambele. Cu scripeții și barele de tracțiuni, această scară zăngănitoare era ceva parcă inventat de Henry Ford. Sau Louis B Mayer. O bandă rulantă pentru producția în masă de zei și zeițe, unde oamenii erau și muncitorii și produsele. Aici plăteau ca să transpire, executând îndoiri de bicepși și extensii de picioare cu speranța de a deveni un nou sine visat. Fie că făceai un film, cadru după cadru sau că mergeai la sală, cei mai mulți oameni vedeau doar rezultatul sau voiau să vadă doar asta. Munca efectivă era prea plicticoasă, n-aveai la ce să te uiți.”
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
