În ultimele luni am parcurs cu interes cărți semnate de prozatori români tineri, cărți care perfectează sau distilează rețete clasice populare cu repere polițiste în ceva mai mult, în ceva care surprinde cititorul și evadează din genul prefigurat inițial. În romanul lui Radu Găvan, „Câine negru, porumbel rătăcitor” am fost încântat de felul în care povestea unei crime cu autor necunoscut se recompune printr-o tehnică a oglinzilor dusă la extrem, în care și obiectele inanimate au un cuvânt de spus, ca martori la scenele prezentate. La Alexandru Lamba, în romanul „Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte”, am descoperit un accent noir, cu o poveste romantică cu sorți incerți și cu o ironie metafizică legată de natura răului.
Nu s-a lăsat mai prejos nici romanul Oanei Paler, „Stadii”, tot o poveste cu nucleu aparent polițist, dar care trece repede peste acest strat, menit să întunece adecvat atmosfera romanului, ajungând la teme cu greutate existențială, precum libertatea, responsabilitatea, sentimentul absurdului.
Așa cum sugera într-un interviu, Oana Paler este un autor care prețuiește narațiunea, care preferă încă opțiunea unei povești bine spuse, pe care o amprentează cu un grad de sofisticare, astfel încât să nu aleagă nici extrema dizolvării ei în autoficțiune, dar nici paraliteratura ușor de uitat (adică genurile pur comerciale, seriate după rețete previzibile). Iar rezultatul este uimitor și lăudabil și nu arată deloc ca un roman de debut (deși „Stadii” este prima carte de proză publicată de autoare), ci ca un roman matur, atent și riguros lucrat.
Un neo-noir psihologic care te trimite la întrebări filosofice legate de natura alegerii și natura realității, la contactul cu mediile digitale, cu un titlu inspirat din gaming (stadii ca etape în developarea unui joc sau a unui personaj), romanul Oanei Paler te invită să privești lumea prin ochii unui antierou alienat, prins undeva la granița dintre depresie și acuitate existențialistă, un antierou care privește cu o oarecare luciditate și cu un sentiment al înfrângerii (aproape de proporții metafizice) viața pe care o traversează.
David, protagonistul narațiunii „Stadii”, este un personaj solid și aspru, un observator aproape cinic al propriei sale existențe, dar și al existenței altora. Ilustrând aproape perfect statutul fundamental uman de inadecvare ontologică (omul rămâne mereu nemulțumit de situația în care se află, tocmai de aceea se manifestă ca un proiect în continuă actualizare și devenire), David își pune mereu pe parcursul poveștii problema libertății și a sensului alegerilor sale. Într-o lume care îi pare sterilă și de care se simte străin, într-o curgere continuă de momente ce nu pot fi legate și îmbinate cu un sentiment al coerenței și al necesității, fiecare act pare să aibă o greutate autonomă și, în același timp să nu valoreze nimic. Tocmai tensiunea între aparența enormă a posibilității de a alege (ceea ce generează acea stare bazală de anxietate pe care Kierkegaard o numea vertijul libertății) și lipsa unei destinații ultime, a unui sens prescris care să ilumineze fiecare alegere îl împinge pe David într-o zonă extremă și îl face să cocheteze chiar și cu crima. Este crima, ca situația limită, o resetare pentru o revenire la viață a personajului sau e doar un act între altele, o sursă de alunecare pe panta dezumanizării a unei conștiințe deja supraacutizate analitic?
Ca un Raskolnikov sau un Mersault modern, și David ajunge să comită o crimă, cu o miză potențial justițiară sau doar ca un act absurd, demonstrativ și nici măcar pe deplin intenționat. Acest gest pare să catalizeze de fapt desăvârșirea alienării protagonistului. Căci cel ce se mai simțea oarecum legat de lumea în care naviga, trăiește detașarea deplină ulterior de resorturile care mai asigurau ancorarea în existență. Profesional, David se simte provocat de filosofia raportului virtual-real, în construcția jocurilor video care îi dă un anumit sentiment de irealitate și de lipsă de importanță a acțiunilor sale. Oana Paler integrează în acest sens referințe explicite și accesibile la genialul joc video „Stanley Parable”, produs de Galactic Cafe, un joc care explorează relația dintre creator-creat și dintre destin și liberă alegere (premisa fiind foarte simplă: controlezi un personaj aflat într-un birou, ale cărui acțiuni sunt comentate de un narator care aparent conduce povestea și care îți dictează parcursul, dar pe care îl poți sfida la tot pasul, alegând să faci altceva decât ce îți propune). Trăim o viață autentică sau e ca și cum îndeplinim un parcurs posibil, aleator? Ce sens are dacă alegem ceva în loc de altceva? Ce am câștigat, ce am pierdut? Trăim cu adevărat sau suntem la mila unui designer care ne predetermină acțiunile? Alegerile noastre sunt importante sau doar variabile care ne pot conduce pe traiecte egale ca potențial și importanță? Prea puțini sunt cei care sunt dispuși să exploreze zona terifiantă a anxietăților ultime, de natură metafizică (“Mă chinuia gândul că lumea nu e decât un șir sau o suprapunere de reprezentări false și că nici măcar nebunia sau moartea nu ar putea ușura accesul spre altceva”). Iar David o face mai degrabă într-o cheie gravă, nu atât anecdotică în stilul nevroticului clasic din filmele lui Woody Allen.
Alienarea lui David se manifestă treptat, după comiterea crimei inclusiv la nivel corporal, în intimitatea personală (“Mă întrebam ce se petrece înăuntrul meu, îmi conștientizam bătăile inimii, intuiam funcțiile silențioase ale ficatului, mă auzeam inspirând și expirând. Toate acestea și multe altele se desfășurau independent de voința mea, ceea ce mă tulbura, fiindcă mă făcea să cred că de fapt nu îmi aparțineam”). Iar cum contactul cu lumea este mediat prin corp, desigur că această detașare amplifică înstrăinarea generală și de ceilalți.
Alienarea lui David se simte și în spațiul relațional. După o viață marcată de legături toxice, finalizate brutal, mai degrabă fracturate, fără un sentiment al încheierii împăcate, după comiterea crimei, David o întâlnește pe Teo, antipodul său integrat în mixul digitalo-real contemporan. Având statut de influencer în spațiul online, atractivă și entuziastă, Teo trăiește viața ca un research continuu, ca un pretext pentru postări, până acolo unde nu mai e clar unde mai există viață și doar decupaj ficțional. Orice amănunt poate ajunge pe internet, poate deveni bun comercializabil, iar imaginea virtuală ajunge să substituie realitatea în cele din urmă. Cu toate acestea David este atras prin filonul care scapă interogației, care se manifestă dincolo de voință și care îl leagă temporar de lume: filonul sexual. Nici acesta nu se va dovedi însă prea durabil. Mai durabilă ar putea fi iubirea, așa cum ne amintesc romanele lui Houellebecq, singura cale simplă de a ne face suportabilă existența. Iar David are șansa și el să o trăiască. Îl va resuscita totuși o legătură amoroasă, cu forțele ei de a infuza autenticitate și vitalitate în viața protagonistului hiperanalitic? Sau și în acest caz, vorbim de un moment de incandescență temporară și fragilă? Vă rămâne să descoperiți.
Așa cum aminteam, romanul Oanei Paler este departe de stângăciile și sentimentul unei povești de debut. O compoziție solidă, cu personaje memorabile care livrează etaje de lectură diferite, „Stadii” este o poveste în care Houellebecq îl întâlnește pe Camus, iar întâlnirea e strânsă laolaltă de o intrigă noir cu aer nordic și cu provocări filosofice oglindite din natura mediilor digitale. Unul dintre cele mai remarcabile romane pe care le-am parcurs în acest an.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
