Literatura scandinavă contemporană a devenit vizibilă și la noi, mai ales pe filieră polițistă. Ea și-a găsit un loc respectabil de ani buni, într-o colecție de carte în limba română (vă reamintesc de Colecția Neagră a Editurii Trei). Apoi autori cu abordări diferite, precum Karl Ove Knausgård sau Fredrik Backman au reorientat atenția publicului și spre alte tipuri de ficțiune. Între tonul grav al norvegianului Knausgård din povestea luptei sale întinse de-a lungul a șase volume și tonul blând, uman, nelipsit de ironie și căldură al suedezului Backman, am descoperit o formulă intermediară în cartea publicată de Nina Lykke, tradusă în limba română la Editura Humanitas.
„Din cauze naturale” este romanul câștigător al celui mai important premiu literar norvegian, Brageprisen. A devenit bestseller mondial, fiind publicat în peste 20 de țări. Privind coperta ediției în limba română, ilustrată în culori vesele și aruncându-mi rapid ochii peste rezumatul de pe coperta a doua, care făcea referire la un medic copleșit care ajunge să poarte conversații cu scheletul de plastic din cabinetul său (ca un fel de parodie hamletiană poate?) mărturisesc că m-am așteptat la o proză fluidă și densă în umor, poate chiar un soi de fabulă contemporană amuzantă și inteligentă. Parțial, povestea Ninei Lykke are și așa ceva. Are putere de generalizare, invită ușor la empatie și surprinde ceva din vulnerabilitatea pe care o trăim în corzile arenei funcționalității contemporane, acolo unde avem de îndeplinit atâtea și atâtea roluri, la standarde cât mai înalte. Dar proza lui Lykke se situează totuși la o oarecare distanță de facilul unei comedii fi ea și amare și are un miez mai serios, cu greutate existențială.
Într-o anumită măsură povestea Ninei Lykke este o captură ilustrativă pentru criza vârstei a doua, mai comună și mai des evocată la bărbați, dar de data asta relatată, inedit din perspectivă feminină. Narațiunea la persoana întâi o surprinde pe Elin, un medic generalist din Norvegia, trecută de 50 de ani, într-un moment de impas profesional și personal. Elin se află cam în acea etapă în care inerția biografică se împiedică, după impulsul puternic primit la vârsta tinereții, în care ambiția reușitei medicale și aspirațiile casnice au oferit stabilitate și orizont.
Aparent, Elin culege roadele unei cariere și familii în care s-a implicat cu multă dedicare. Are mulți pacienți, e respectată profesional, oamenii vin cu încredere la ea. Pe plan personal are o căsnicie de peste 20 de ani cu partenerul ei Aksel și copii care au crescut mari și au plecat deja din căminul protector. Dar Elin pare mai degrabă prizonieră în propria viață și nu atât un protagonist entuziast. Nu simte eliberarea adusă de limitarea responsabilității maternale, nu simte ușurința practicării profesiei după atâția ani de experiență, ci pare tot mai împovărată. Poate pentru că viața de adult compusă din prea multe sacrificii și prea puține recompense resimțite autentic e de fapt o viață greu de asumat până la capăt. Poate că o viață trăită între standarde profesionale și personale, compensată cu răbdare și o doză de resemnare conduce, însă, în cele din urmă la epuizare.
Sentimentul de împovărare al lui Elin e transparent în forma unei forme de nerăbdare a personajului care devine evidentă după câteva zeci de pagini. E vorba de o nerăbdare în raport cu pacienții, o nerăbdare în raport cu partenerul. Te-ai aștepta ca maturizarea și înaintarea în vârstă să facă anumite lucruri mai ușor de îndurat, să calibreze acea perspectivă echilibrată asupra lucrurilor pe care nu le poți schimba, care sunt grele, dar pe care înveți să le accepți.
Pentru Elin, la fel ca pentru mulți care ajung să se situeze în această etapă de cumpănă biografică, lucrurile se petrec mai degrabă invers: ceea ce până acum era suportabil, atinge praguri de sensibilitate înaltă și trezește mai degrabă furie, iritabilitate, evitare. După atâția ani de muncă, Elin se simte puțin respectată profesional, ba chiar exploatată, abuzată fără milă de pacienți. Poate și pentru că standardele medicale s-au schimbat și perspectiva celor care îi intră în cabinet e alta (Pe coridor este plin de clienți și de consumatori care își așteaptă cota de servicii, precum și calitate și empatie, deoarece populația devine tot mai fragilă și mai sensibilă, dar în același timp e tot mai impertinentă și are tot mai multe pretenții.), poate și pentru că nici ea nu mai are disponibilitatea de altă dată față de cei a căror suferință nu mai este generată doar de o maladie fizică dificilă, ci pare tot mai mult condiționată de așteptări nerealiste și deteriorarea încrederii în competența profesionistului (o pacientă vrea să avorteze chiar dacă are 40 de ani, pentru că sarcina nu se potrivește cu vacanța în jurul lumii, alt pacient solicită investigații imagistice sau medicamente, ca la o casă de comenzi, scurtcircuitând rigoarea consultului). Căsnicia lui Elin pare să fi alunecat de mult într-o rigiditate neresuscitabilă a rutinelor. Alături de un partener preocupat de propriile hobby-uri, repetând aceleași gesturi minore și totuși iresponsabile pentru a susține o gospodărie pe termen lung, Elin a atins un prag de resemnare dureroasă.
Atmosfera apăsătoare din viața ei și nevoia intensă pentru o recompensă se simte în pornirile de tip supapă, aparent venite din neant, menite mai degrabă să anestezieze o senzație de gol. Respectabilul medic care se controlează tot mai greu în fața celor care o instrumentalizează și o trec de fapt cu vederea, apelează la evadări clișeice și potențial periculoase: consumă alcool în cantități tot mai mari și, fără să își explice de ce, caută o aventură amoroasă cu un cunoscut ajuns, la rândul său, într-un impas casnic. Gesturile ei, îndoielnice moral, dar necesare psiho-emoțional sunt comentate de scheletul de plastic din cabinet, cu care Elin schimbă ocazional câteva replici. Ca un arbitru existențial uneori mai aspru, alteori mai blând, dar păstrând cumva o notă onestă, scheletul buclucaș îi amintește lui Elin fragmente de adevăruri dureroase pe care protagonista le acceptă cu dificultate. Pe de altă parte, personajul feminin continuă să apeleze la strategiile de subtrefugiu, pentru că e evident că are nevoie de ele. În mod bizar și ironic, tocmai această aventură îi infuzează doza de vitalitate de care are nevoie în căsnicie și în confruntarea cu realitățile profesiei. Dar totuși, cât de departe poate merge o viață duplicitară, o viață trăită inerțial, alimentată de resorturile secrete ale infidelității? Care sunt șansele unei evadări bovarice în secolul al XXI-lea? Vă rămâne să descoperiți.
E pur și simplu natural să ne regândim viața, atunci când proiectele noastre au devenit monotone sau pur inerțiale? E schimbarea posibilă și poate chiar necesară, chiar și la vârstele la care începuturile sunt mai degrabă privite cu teamă și mai puțin cu entuziasm? Cum este atmosfera în aerul nevrotic și greu respirabil al sufocărilor la vârsta a doua? În romanul cu final deschis al lui Nina Lykke, „Din cauze naturale”, prozatoarea norvegiană ne amintește o lecție existențială importantă: decizia ne aparține de fiecare dată, decizia personală poate învinge în cele din urmă circumstanțele care par date odată pentru totdeauna. Inerția biografică e mai degrabă un mit justificativ pentru anxietate, prezentul se articulează în fapt, prin alegerile potrivite momentului în care ne aflăm și pentru care, e adevărat, ne trebuie mult curaj pentru a-l privi față în față.
„Neliniștea și nevrozele nu reprezintă excepția sau boala, ci însăși starea predominantă, deoarece dacă noi am fi avut o capacitate naturală, înnăscută de a trăi în armonie aici și acum, atunci strămoșii noștri ar fi fost mâncați și distruși cu mult înainte să apuce să se târască afară din ocean. (…)Suntem, aici astăzi pentru că strămoșii noștri au reușit să se reproducă înainte de a fi uciși sau de a muri de foame, iar ei au reușit asta pentru că au fost mai iscusiți în identificarea animalului sălbatic care îl pândea în iarbă, decât în a se bucura de florile frumoase care se găseau pretutindeni, în aceeași iarbă. Noi ne tragem din acei nevrotici care erau în stare de alertă și lor trebuie să le mulțumim pt existența noastră.”
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
