Apocalipsa nu e neapărat un final total, spun mulți, ci sfârșitul unei lumi normale (…). Apocalipsa poate că e atunci când ajungi să fii excedat, deși ai fost foarte tolerant. Când e necesară o răsturnare de situație absolut radicală. Și din care scapă doar unii, transformați.
Iată unul dintre pasajele ilustrative pentru spiritul prozei Serenelei Ghițeanu, extras din volumul de narațiuni scurte, un antiroman cum îl numește autoarea, apărut la Editura Humanitas. Profesor universitar la Ploiești, cu o activitate didactică și de cercetare aplecată asupra lumii francofone, Serenela Ghițeanu a revenit la explorări ficționale de abia în perioada pandemiei, după cum singură recunoaște pe coperta a treia a volumului.
„Înainte de apocalipsă” este un volum de proze scurte, o carte străbătută de un spirit care glisează între nostalgie și melancolie, cu construcții variate în întindere și profunzime: sunt texte care imersează cititorul în spații și timpuri recompuse din amănunte surprinse cu finețe, sunt texte care doar schițează un moment cheie, care surprind o atmosferă, discreția nespusului. Prozele Serenelei Ghițeaunu mixează ficțiunea cu jurnalul și dimensiunea autobiografică. O parte dintre ele sunt construite parcă în spiritul premergător apocalipsei, așa cum o înțelege autoarea în pasajul de mai sus. E vorba de capturarea unor momente premergătoare sau retrospective în raport cu un final de lume, dar nu mereu o lume mai bună. Mai degrabă autoarea developează prezentul, punând în oglindă ca o peliculă de contrast trecutul, un trecut care amprentează inevitabil uneori traumatic alteori blând o biografie. În acest sens, scriitura Serenelei Ghițeanu capătă un caracter organic, în care planurile temporale nu pot fi separate mereu pe deplin, ci sunt cel mult decantate, traversate de o inevitabilă amprentă personală.
Serenela Ghițeanu este o exploratoare minuțioasă a spațiilor și cotloanelor discrete. Biblioteca, anticariatul, un cartier vechi, străduțele din Paris, casa bunicilor, repere altfel anonime sau neutre, prind viață și capătă o anumită căldură și deschid o anumită intimitate, pe care doar existența filtrată în termeni personali o poate oferi. În aceste spații se întrevăd cel mai adesea fracturile dintre lumi, unite doar de persistența eului narator. O parte a instanțelor narative par să fi parcurs perioada lagărului comunist, dezvăluind o anumită ambivalență: e universul cenușiu al celor dezrădăcinați, deposedați, agresați mai târziu din umbră de Securitate (și cât de ușor e să distrugi viața unui om doar cu câteva telefoane și aluzii sinistre), dar e și universul unei copilării, ale vârstei potențialităților în care experiențele par aproape universale pentru o generație, în care apropierea nu cunoaște piedici ideologice și nu e alienată de parcursurile confuze ale libertății. Copiii și tinerii gravitează în jurul cărților și a lecturii, în jurul acelor figuri cheie precum profesorul Liveanu din prima narațiune (un adevărat om-fereastră către timpurile interbelice, devenite tabu în perioada comunistă).
Aerul este respirabil și amintirile inundă magnetic prin evocările sensibile din proze precum Casa cochilie sau Ceasurile. Prinși în corsetul temporal al comunismului, bunicii de la țară din aceste proze trăiesc în afara spațiului, într-o lume care curge aparent în propriile ritmuri naturale și care nu are nevoie nici măcar de ceasuri (deșteptătoare care ticăie ca niște tancuri, dar care rămân mai apoi neîntoarse, pentru că oamenii se trezesc la primele ore ale dimineții și fără ele). Din aceste locuri misterioase, din care uneori eul narator mai recuperează câte un obiect (precum o poșetă, un tablou sau o listă de inventar, care funcționează ca niște mici madlene proustiene) se prelungesc însă ecourile unor realități dureroase – istoria a pătruns totuși și în aceste case, prin naționalizare sau prin moștenirea străbunicilor surprinși în puțin cunoscuta tragedia feroviară de la Ciurea (pe care Serenela Ghițeanu o evocă în una dintre cele mai de impact proze, intitulată „Un tren fără Dumnezeu”).
Aceleași instanțe narative se regăsesc apoi în rătăcitorii ani ‘90, cu toate răspântiile și oportunitățile, cu toate acele momente de iluzie și deziluzie, acel spirit efervescent al anilor romantici despre care vorbea și Gabriela Adameșteanu.
Fotograme este o proză care evocă prima experiență franceză de după 1990, cu tot cu confruntarea cu paradoxul ideologic: simpatizanții stângiști bogați din Paris. Reîntâlnirea este o proză care surprinde drumurile radical diferite pe care două foste colege de școală le parcurg în nebunii ani ‘90: una trăiește luxos într-o vilă, după câteva căsnicii eșuate și mimează politețea reconectării, cu chipul împietrit de liftinguri faciale, cealaltă se simte stingheră din poziția de bun simț, al anonimului neperformant după standardele capitalismului de consum.
Dar anii ‘90 devin mai apoi reper de contrast pentru următoarea perioadă, care pare și mai alienantă. Realitățile fragile ale tranziției sunt exilate de uitare, de tehnologia hipnotică ce ajunge să schimbe preocupări globale ale generațiilor, de pandemia care marchează un moment al superlativului izolării și reconsiderării interacțiunilor umane. Pandemic story ne amintește de pervetirea celor mai elementare interacțiuni între semeni, din perioada de lockdown, iar Celula este un text pe cât de scurt, pe atât de interesant în a surprinde o filosofie a izolării, dincolo de notele acute alienante.
Fără să aibă un caracter pe deplin unitar, prozele Serenelei Ghițeanu din volumul „Înainte de apocalipsă” sunt un fel de protest al memoriei în fața nemiloasei nivelări pe care o produce trecerea timpului, o invitație la pauze de bilanț pentru fiecare dintre noi, o reașezare a perspectivelor, prin pârghii narative, în raport cu o realitate care se preschimbă prea repede pentru confortul nostru afectiv.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
