Trecută cu vederea până în anii ‘60, într-o perioadă în care prozele ei îndrăznețe aveau de înfruntat mentalități patriarhale și un imaginar restrictiv și rigid în ceea ce privește identitatea feminină, Anais Nin a fost redescoperită și apreciată ca una dintre cele mai importante prozatoare ale secolului al XX-lea, o exploratoare rafinată a psihicului femeii și a dimensiunii sale erotice. Trăind o viață îndrăzneață, în compania unor bărbați celebri (Henry Miller este doar unul dintre ei), Anais Nin și-a distilat propriile jurnale secrete în creații literare care au devenit mai apoi cât se poate de populare și rămân și astăzi o delectare, măcar estetică, pentru cititorul contemporan.
Romanul „Spioană în casa dragostei”, apărut la Editura Humanitas nu face excepție. Într-o proză inconfundabilă, Anais Nin pune focusul narativo-poetic pe un personaj oarecum recurent în creațiile sale: o protagonistă care își sondează și își satisface propriile dorințe și fantezii la intersecția dintre erotism și artă.
O tânără îndrăzneață a anilor ‘50, Sabina este căsătorită cu Alan iar relația lor pare una durabilă. Suntem încă în perioada în care imaginea femeii e scindată rigid între statutul de soție fidelă și amantă promiscuă. Dar Sabina caută intimitatea într-o manieră paradoxală. Temătoare de un atașament care să o epuizeze și căutând să-și exploreze identitatea prin ochii celorlalți, Sabina se implică în relații tranzitorii și fulminante din punct de vedere erotic cu diverși necunoscuți. Tiparele de bărbați sunt variate, de la don juani seducători pe plajă, la defectologi cu fantezii oedipiene ascunse și până la misterioși cu aer exotic care o venerează aproape religios.
Sabina are o capacitate uimitoare de a folosi măști, de a se descoperi de fiecare dată altfel în ochii bărbaților care o doresc și care nu o pot epuiza prin aventura în care o atrag. De la rolul de copilă, la vampă îndrăzneață, de la dramatism vioi, la prefăcătorie și escapadă, Sabina are nevoie uneori de o simplă privire pentru a culege o anumită potențială ipostază pe care să o aprofundeze cu un bărbat străin. Pe fond, am putea bănui o pulsiune libidinală intensă, o nuanță nimfomană, așa cum apare evocată în romanul lui Leila Slimani, „În grădina căpcăunului”. Acolo, expresiile masculine se topeau într-un anonimat unic, într-un reper formal care pur și simplu injecta viață, prin forța erotică în protagonistă. În cazul Sabinei personajele masculine, deși evocate mai degrabă schematic și superficial, contează în aceea că deschid o altă perspectivă oglindă în care Sabina se privește și în care descoperă o altă fațetă a propriei ei feminități.
Aparent jocul acesta al nomadismului erotic rămâne într-un oarecare echilibru o perioadă de timp. Sabina păstrează reperul căsniciei cu Alan ca fiind o zonă privilegiată căreia nu i se poate dărui total, atâta timp cât fiecare relație trecătoare cu un alt bărbat deschide alte posibile orizonturi în interiorul ei (A înțeles de ce se enerva când auzea oamenii vorbind despre viață ca despre o singură viață. Devenise conștientă de miliardul de vieți din interiorul ei). Cumva, Alan îi oferă singura privire dătătoare de existență, în vreme ce ceilalți îi oferă mai degrabă vise lipsite de substanță care dispar rapid, dar care, pe de altă parte se consumă cât se poate de intens în efemeritatea lor.
Tocmai pentru că nu poate renunța nici la privirea privilegiată a partenerului stabil, dar nici la notele acute aduse de fantezia cu un altul, Sabina are senzația că trăiește o viață de spion. Nevoită să construiască scenarii, să improvizeze continuu, să justifice absențe și să construiască narațiuni biografice, e discutabil în ce măsură Sabina mai are o identitate proprie sau este pur și simplu suma rolurilor pe care le joacă, fără să mai existe un alt reper de evaluare autonom. Este și ceea ce crează paradoxul libertății pe măsură ce va trece timpul. Liberă de constrângerile unei vieți prescrise de societate, limitativă în ceea ce privește potențialul feminin, cu o distribuție evidentă a rolurilor și identităților trecute prin filtrul social, Sabina se va trezi prizoniera acestor căutări aproape compulsive care proiectează un potențial inepuizabil, dar care nu articulează nimic concret în continuitate. Cine mai suntem când devenim de fiecare dată orice am putea fi? În fond, identitatea noastră e dată și de ceea ce nu alegem să facem, o alegere înseamnă o renunțare o dată pentru totdeauna la atâtea posibilități pe care le-am fi putut actualiza. Dar atunci când ne apropiem de limita actualizării fiecărei posibilități, amprenta noastră personală devine atât de sofisticată încât aproape că se șterge sau devine monocromă.
După standardele contemporane, văzută printr-un filtru psihologic, protagonista lui Anais Nin se apropie de o tulburare de personalitate histrionică (sau isterică, în limbaj psihanalitic). Se plictisește ușor, caută mereu să seducă, are nevoie constantă de privirea celorlalți pentru a-și construi repere identitare fragile, existența ei e condiționată și întemeiată de interacțiunea cu celălalt, accesul la ea este mediat de fapt prin celălalt. Doar că acel celălalt este mereu un altul și tocmai de aceea developarea identitară e rătăcită într-un labirint al cameleonului (centrul sinelui Sabinei era susținut momentan de o grindă falsă, sprijinul pe care îl putea oferi satisfacerea vanității, când un bărbat atât de bine mergea alături de ea și oricine se uita la el o invidia pe femeia care îl fermecase).
Călătoria interminabilă a Sabinei, cu toate că pare sortită unei repetiții la infinit, nu este doar o căutare identitară, ci și un mijloc de căutare artistică. Sabina pare să își ridice propria viață la rang artistic, la acele extazuri esențiale și unice în felul lor pe care le trăim în preajma unei opere de artă. Anais Nin oferă pasaje generoase în acest sens. De fapt, romanul este în mare parte un colaj onirico-liric de secvențe în care protagonista lui Nin atinge noi și noi altitudini ale extazului și, în același timp, oglindește noi ipostaze ale atâtor identități posibile. Există o fluiditate ca de vis în escapadele Sabinei care dă o notă inconfundabilă și rafinată cărții „Spioană în casa dragostei”.
Fără să devină pornografic în vreun moment, dar evident încărcat stilistic (poate prea mult) pentru generațiile contemporane, caracterul poetic al scriiturii lui Nin oferă rafinament experienței de lectură și aproximează în imagini vii intensitatea trăirilor protagonistei. Depășind zona discursivă, rațională, coerentă, ipostazele femininului se expun așadar sub o lupă densă în simboluri (luna și elementele care țin de nocturn sunt recurente în acest roman), o lupă care cumulează intensități variabile ale extazului. Într-o anumită perspectivă, Anais Nin încearcă imposibilul: să așeze în cuvinte ceea ce trece de zona discursului și o face atât cât poate condensa imaginația unui scriitor talentat.
Articol realizat de Sever Gulea pentru libris.ro.
„Am studiat filosofia, medicina, am fost librar, în prezent sunt medic psihiatru. Celebrez în fiecare zi faptul că suntem oameni născocitori (homo fictus).
Trăiesc înconjurat de povești, fie că deschid cărți, fie că ascult (cu plăcere) oameni, fie că mă povestesc pe mine însumi. Gândesc adesea în povești, visez în povești.
Pentru mine lectura e pur și simplu o prelungire firească a existenței, o formă de a reactualiza esența experienței umane etern narativă.”
Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.
