Eric-Emmanuel Schmitt: „Optez pentru înțelepciunea de a accepta și a iubi condiția umană așa cum este ea.”

Eric-Emmanuel Schmitt, născut la 28 martie 1960, este un renumit și apreciat dramaturg franco-belgian, scriitor de povestiri scurte și romancier, precum și regizor de film. Piesele sale au fost montate în peste cincizeci de țări din întreaga lume. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi. Una dintre noutățile editoriale așteptate cu mult interes la începutul acestui an este „Soare întunecat”, volumul III al ciclului romanesc uriaş, proiectat în opt volume, „Străbătând secolele”, în care autorul face o frescă panoramică a întregii istorii a omenirii şi în care spune, totodată, o poveste de dragoste nemuritoare. Cu ocazia lansării acestui volum apărut la editura Humanitas Fiction în traducerea lui Doru Mareş, am avut onoarea de a discuta cu Eric-Emmanuel Schmitt despre literatură, filosofie, istorie, umanism și umanitate.

Eric-Emmanuel Schmitt: „Optez pentru înțelepciunea de a accepta și a iubi condiția umană așa cum este ea.”

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Eric-Emmanuel Schmitt, seria romanescă Străbătând secolele este un megaproiect, va avea peste 4000 de pagini. Se potrivește el cu graba noastră de azi și cu semipreparatele (și culturale) ale vieții noastre? Este aici și o ambiție a filosofului care sunteți, a studentului care citea despre Hegel și autodevenirea Spiritului? E umbra lui Hegel în acest demers?

Eric-Emmanuel Schmitt: Ideea acestui ciclu de romane mi-a venit când aveam douăzeci și ceva de ani, pe când îmi terminam doctoratul în filozofie și eram asistent universitar. Reflectam asupra istoriei, mă întrebam în ce măsură contează hazardul și necesitatea în evoluția omenirii și criticam noțiunea de progres. Gândirea lui Hegel și consecințele sale marxiste mă influențau, iar de la Nietzsche preluasem o perspectivă diferită asupra istoricității valorilor. În plus, în mediul în care evoluam – l-am avut profesor pe Jacques Derrida – se practica „deconstrucția”. Tot acest substrat filozofic complex și uneori contradictoriu s-a dovedit fertil. Am simțit nevoia să conceptualizez istoria în felul meu. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Apoi, ce poate oferi un scriitor mai mult decât istoricul și cercetătorul? Ce aduce în plus scriitorul, care este noutatea lui? E vorba de particularizare, de o inversare a muncii egiptologului (în cazul volumului Soarele întunecat, de la care pornește discuția noastră), de posibilitatea scriitorului de a face convingător trecerea de la general la particular/individual? În fapt, munca scriitorului este despre oameni ca individualități.

Eric-Emmanuel Schmitt: Romanul reconstituie lumi dispărute și transformă trecutul în prezent. El le conferă conceptelor abstracte o formă palpabilă, o materie sensibilă și creează o familiaritate imediată cu ființele din alte vremuri.  Romanul, spre deosebire de vestigii, nu doar sugerează, el restituie. Le-am arătat cititorilor universul senzual și animist al Neoliticului, apoi Mesopotamia, iar acum am poposit pe malurile Nilului, în anul 1600 î. Ch. Romanul are în egală măsură o componentă antropologică și una istorică: el arată ce rămâne (componenta antropologică), dorințe, caractere, sentimente, plăceri; dar arată și ce s-a schimbat (componenta istorică). 

Mai mult, romanul își permite ceea ce istoricul nu poate face: să exploreze subiectivitatea unui personaj. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Noam, cel în vârstă de 8000 de ani, a trecut prin Potop (volumul I), prin povestea Turnului Babel (volumul II), îl vom regăsi în Grecia lui Platon ș.a.m.d. Ei bine, aici, în volumul III, este în țara-dar a Nilului, o civilizație de trei mii de ani. Care este după el lecția Egiptului? Care este unicitatea sa, amprenta lui civilizațională? 

Eric-Emmanuel Schmitt: Noam descoperă o lume senzuală, organizată în jurul Nilului, pentru că Egiptul este “un dar al Nilului”. E o civilizație care încă nu a făcut distincții cu care noi suntem obișnuiți: distincția între om și animal, între animal și zeu, între natură și divin, între viață și moarte. Iar asta deschide perspective poetice nebănuite… 

Câteodată, scriind, m-am surprins gândind, ca un egiptean, că viața e o simplă pregătire pentru viața de apoi… 

Cred că Egiptul este o paranteză. Nu credea în progres, se raporta doar la trecut, refuza schimbarea – de altfel, limba egiptenilor nu avea un cuvânt pentru „invenție”. Era o lume care se aștepta să fie veșnică, dar care a fost nimicită de vecinii ei, care și-au perfecționat armele. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum uzați în această serie de multă mitologie, sunt sigur că nici faptul că ea are 8 volume nu e întâmplător. Nu 7, numărul perfect la greci, ci 8, numărul infinitului, numărul creștin al deplinătății. Să înțelegem că în ciuda tragismului din „Străbătând secolele” sunteți, totuși, optimist în legătură cu soarta umanității, că nu credeți în sfârșitul ei?

Eric-Emmanuel Schmitt: Bună observație, 8 este infinitul privit altfel…

Catastrofele sunt motorul Istoriei. Războaie sau epidemii – ele îi motivează pe oameni să facă totul pentru a nu le mai retrăi. Noi nu căutăm binele, ci doar ne ferim de rău. Oamenii progresează doar prin reacție, ca să obțină ceva mai puțin rău.

Omenirea a fost mereu în pericol, doar pericolele s-au schimbat. Pe vremuri, ne era teamă de Dumnezeu, de forțele naturii. Azi, omenirea e amenințată de ea însăși. Felul inimaginabil în care folosește lumea vie a devenit o amenințare pentru Terra și viață în general. Chiar putem să ne înmulțim, să ne extindem, să epuizăm resursele în folosul speciei noastre? Oare nu suntem pe punctul de a ne submina inteligența prin inteligența artificială? Dinamismul și ingeniozitatea ne copleșesc și ne pun în pericol.

Laurențiu-Ciprian Tudor: O altă temă problematică este cea a incestului. Cu toate că ea se regăsește în majoritatea mitologiilor (și este și o referință la timpurile adamice ale Facerii), iar în Egipt se regăsește și la zei (Isis se mărită cu fratele ei Osiris și are patru copii cu fiul Horus), dar și la faraoni (și ca să accentueze asemănarea suveranilor cu divinitatea), pentru european tema/realitatea este privită cu oroare (nu doar ca moștenire greco-romană, ci în majoritatea culturilor ea reprezintă un tabu, principala interdicție, deși puteau practica endogamia). Ați avut în vedere și o anume limitare pe care incestul (ca simbol și ca expresie a societăților și psihismelor închise) o presupune? O incapacitate de a-l asimila pe Celălalt? Ați indicat într-un interviu că o explicație a dispariției Egiptului este și concepția timpului circular. 

Eric-Emmanuel Schmitt: Am vrut să scriu despre incest ca despre o relație de control și subjugare. Ce crede prințesa despre incest, pe care pare să-l accepte, ba chiar să-l dorească? De ce crede că e bine? Care e autoritatea faraonului asupra ei? De ce nu se simte victimă? Sunt întrebări valabile și azi. 

Egiptul justifica teologic și dinastic incestul: sângele faraonilor, urmași ai zeilor trebuia să rămână pur. E o concepție ciudată, care din fericire nu a supraviețuit.

Aici puteți observa cum pendulează romanul între antropologie (incestul) și istorie (justificarea acestuia).

Laurențiu-Ciprian Tudor:  Tratați (și) în acest volum teme precum obsesia nemuririi, cultura trupului, ecologia (o recunoaștem chiar și pe activista Greta în personajul Britta) – teme foarte actuale și azi când vorbim de clonare, cyborg, transumanism, post-umanism, post-adevăr ș.a.m.d. Ei bine, cum se împacă un umanist profund ca dumneavoastră cu toate astea? Care vă este sistemul de referință, care vă sunt reperele?

Eric-Emmanuel Schmitt: Dorința de nemurire mi se pare o naivitate. Mă face să privesc cu neîncredere unele dogme religioase sau transumanismul din prezent. Optez pentru înțelepciunea de a accepta și a iubi condiția umană așa cum este ea. Dar nu exclud existența unei lumi de dincolo, a unei vieți de apoi. Doar că nu pot fi sigur. Pot doar să sper! 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Umanismul presupune speranță și credință în om. Vă rog să facem un mic exercițiu futurologic și să îmi spuneți cum credeți că va arăta ca spiritualitate viitorul (mai ales că tehnologia devine un element covârșitor). Cum se va orienta omul de mâine? Oare putem crede că ne vom întoarce spre filosofie (ca încercare de raționalitate)? Ce rol va avea literatura în forța căreia credeți? Cum va arăta ea? Povești interactive, dispariția autorului, literatură scrisă de roboți și AI?

Eric-Emmanuel Schmitt: Nu sunt deloc alarmat. Mulți sunt deja obosiți de materialismul triumfător și de vacarmul mercantilist. Ei caută valori și au un acces fără precedent la ele. Nu mai suntem condamnați să reproducem convingerile și credințele înaintașilor sau ale contemporanilor. Putem călători, citi, asculta enorm. E greu să alegi, dar poți rezista conformismului. E greu, dar mai ușor ca înainte. 

Cât despre AI, e un subiect care mă interesează mult. Ne oferă o  putere de calcul și de analiză fără precedent, cu o mare economie de timp. Sigur, mă tem că anumite meserii vor dispărea din această cauză. În domeniul editorial, de exemplu, sunt amenințați corectorii, traducătorii etc. Dar tot ce produce AI are nevoie de expertiza umană. Nivelul acestei expertize va crește. 

Iar când vine vorba de creația literară, am citit niște încercări ale AI – deocamdată sunt la fel de proaste ca unele produse ale unor inteligențe non-artificiale. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: La nivel personal observăm cu plăcere că sunteți un om vesel, dar știm că sunteți și lucid, grav. Cum le împăcați? Cât de greu v-ați obținut seninătatea (deși aveți cert și ajutorul unui temperament optimist)? Ce vă face fericit și cum definiți fericirea?

Eric-Emmanuel Schmitt: Sunt în egală măsură grav și vesel, surâzător și întristat și, sper, profund și subtil. Inteligența are umor, în opinia mea. Detest imaginea unei culturi ca un bloc de granit care strivește cu seriozitatea sa. Trebuie și să delectăm, și să trezim interesul. Nu se poate una fără cealaltă. 

Fericirea? Să trăiești viața ta, nu pe a altcuiva. Să trăiești în funcție de cel/cea care ești, odată ce te-ai descoperit. Să nu trăiești viața impusă de părinți, de societate, sau de orice altă instanță contingentă și exterioară sinelui. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Citindu-vă ni se întărește credința că nu există umanism fără literatură, atunci, de fapt adevărata arcă a lui Noam/Noe nu e de fapt miniaturală, nu este cartea? Deși cultura de mâine pare una a audio-vizualului și nu a tiparului. Ce părere aveți?

Eric-Emmanuel Schmitt: Literatura nu va fi niciodată surclasată. Filmul mi se pare o artă minoră. Poveștile filmate poartă mereu amprenta suportului lor tehnic, a costumelor, a luminilor epocii, sunt marcate de actorii momentului și muzica la modă. Balzac, Dickens sau Dostoievski îmi sunt mai familiari, mai apropiați decât un film din anii 70 – cu zoom-uri, peliculă AGFA, tunsori fanteziste și pantaloni evazați. Sigur că exagerez un pic, există regizor de geniu și actori incredibil de talentați – ei rămân mereu actuali. Dar nu prea mulți… Și mă tem că puținele capodopere cinematografice își au locul în muzee, nu în viața de zi cu zi a spectatorului contemporan sau din viitor. 

Laurențiu-Ciprian Tudor: Știu că autorii dumneavoastră iubiți sunt Colette, Maupassant, Diderot (spuneți adesea că rămâneți elevul lui), Stefan Zweig ș.a.m.d., dar dintre scriitorii de azi care sunt primii trei care vă plac? Dintre români aveți vreun preferat?

Eric-Emmanuel Schmitt: Sunt prea mulți scriitori buni ca să fac aici clasamente sau liste scurte. Vreți să intru în bucluc? 😊

Laurențiu-Ciprian Tudor: Suntem convinși că lectura este o activitate care se regăsește în rutina dumneavoastră zilnică. Cum reușiți să alocați timp lecturii într-o zi aglomerată?

Suntem curioși dacă, de pildă, preferați să citiți dimineața ori seara, în format electronic ori audio sau dacă preferați cartea clasică, dacă aveți nevoie de liniște sau dacă vă adaptați cu ușurință forfotei din jur.

Eric-Emmanuel Schmitt: Îmi place să citesc în pat, și dimineața, și seara. După ce pătrund în lumea unei cărți și creez o legătură cu ea, pot continua lectura în orice altă încăpere a casei sau când călătoresc. Dar nu pot citi în natură, nici la umbră, nici în soare. Aerul proaspăt, vântul, păsărelele, căldura, frigul, gâzele – totul îmi știrbește concentrarea. 

Citesc și cărți tipărite, și digitale, dar pe genuri. Pentru beletristică, unde fiecare rând contează, am nevoie de file de hârtie. Pentru eseuri folosesc varianta digitală, pentru că pot găsi mai repede informația și nu am nevoie să savurez frazele.

Laurențiu-Ciprian Tudor

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru libris.ro. Mulţumiri pentru intermedierea acestui interviu Editurii Humanitas Fiction.

Laurențiu-Ciprian Tudor, născut în 1973, la Brașov, este poet, eseist, jurnalist cultural, sociolog, trainer și educaționist. Este membru al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România din 2014. Aceeași filială îl premiază pentru evenimentul literar al anului (în 2015) și primește Premiul Cartea anului (în 2017 și 2019). A publicat, până acum, 9 volume de poezie, patru cărți de dialog (cu Daniel Drăgan, Teodor Baconschi, Liliana Ursu și Nicu Alifantis) și un volum de interviuri. Între 2007 și 2018 a inițiat și condus Grupul de litere-sunete-şi-culori „Caii verzi de pe pereţi” din Braşov. Este prezent cu poeme, cronici și interviuri în revistele literare. De la finalul lui 2022 este membru fondator al Asociației culturale și al revistei online „Epithet”. Cea mai recentă carte a sa este „de inimă albastră” (2023), o antologie de poezie realizată de criticul Adrian Lesenciuc.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *