N-ai sa mori

18/09/2011

Acum aproape un an de zile am citit o carte publicată tot de Editura Litera care se numea Ţinutul Pustiit. Romanul era despre un bătrân arhitect suferind de boala Alzheimer, care încerca să-şi păstreze amintirile vii,  deşi  memoria sa se degrada de la o zi la alta, până într-acolo unde separaţia dintre imaginaţie şi realitate în ceea ce priveşte rememorarea biografiei protagonistului devenea tot mai greu de stabilit. Când am descoperit volumul lui Kathrin Schmidt am avut o senzaţie de deja vu evidentă: N-ai să mori relatează  tot o dramă a unui personaj cu pierdere de memorie. Doar că de data aceasta logica naraţiunii este răsturnată: nu  se mai porneşte de la un protagonist destul de lucid a cărui identitate se spulberă cu fiecare zi care trece, ci se porneşte de la un personaj total amnezic care încearcă să-şi refacă puzzleul biografic.

Helene a suferit un accident cerebral şi se trezeşte, după operaţie, într-un salon de spital, fără să poată recunoaşte mare lucru în jurul ei. Pe cap are o serie de cleme metalice, pe care le resimte ca pe nişte “mine antitanc”, braţele îi sunt brăzdate de perfuzii şi furtunuri iar medicii şi asistentele roiesc în jurul ei la intervale fixe de timp. Deşi pericolul mortal a trecut, orizontul vindecării este destul de îndepărtat, atât pe plan fizic (Helene este parţial paralizată), cât şi pe plan psihic (protagonista suferă de amnezie dar şi de afazie: deşi e capabilă să înţelegă cuvintele, nu poate să vorbească). În salonul de spital în care se află, rutina pare destul de repetitivă şi banală pentru Helene: fizioterapie, logopedie, şedinţe de înot. Efortul de recuperare fizică este dublat însă, pe plan psihologic, de o sarcină şi mai dificilă, căci pentru Helene „gândurile se rostogolesc unele peste altele, fără să mai poată discerne care le este începutul şi care sfârşitul – ele apar brusc şi dispar la fel”. Provocarea supremă pentru Helene este aceea de a-şi “croi un drumeag al gândurilor pe care să poată să îl urmeze“, de a se orienta prin aglomerarea de cearşafuri albe (surprinse sugestiv pe coperta cărţii) care îi fâlfâie prin creier, mişcate de un vânt necunoscut. Concentrându-se zi de zi pe câte un singur eveniment, pe câte un singur personaj care i-a marcat biografia, Helene începe să-şi redescopere trecutul. Vorbim de un trecut care nu se dezvăluie însă  sistematic, în ordinea importanţei faptelor, ci total aleator: într-o zi îşi aminteşte că a făcut cursuri de limbă hindi, alteori îşi aminteşte de viaţa în anii 80, în RDG, de ameninţarea Securităţii, alteori îşi aminteşte de infidelitatea soţului, de naşterea copiilor etc. Amintirile Helenei, spre deosebire de cele ale bătrânului arhitect din Ţinutul Pustiit, au însă un caracter magnetic: una o atrage pe cealaltă din întuneric şi chiar dacă acest proces este lent şi nu întotdeauna concludent, sentimentul solidităţii construcţiei mnemonice este mult mai pregnant. Chiar dacă în sine, biografia protagonistei nu pare să fi fost din cele mai fericite: nu lipsesc derapajele din căsnicie, atât din partea soţului, cât şi din partea soţiei, atmosfera tensionată a unui mariaj epuizat chiar înainte de accident, pentru Helene sentimentul redescoperirii acestor lucruri este mult mai intens şi mai important decât conţinutul dramatic al întâmplărilor. Cea mai durabilă şi mai profundă amintire care o urmăreşte pe Helene este cea a aventurii cvasiamoroase cu Viola (sau Viktor), un transsexual alături de care şi-a petrecut timpul în urmă cu ani buni. Obsesia Helenei faţă de acest personaj pare să fie justificată nu atât de sentimentul de vinovăţie faţă de soţ sau de dorul după compania Violei, cât mai ales de faptul că protagonista pare să înţeleaga la adevărata proporţie experienţele Violei abia după ce, la rândul ei,  Helene a trecut prin ceva similar: la fel ca Viola (sau Viktor) şi Helene ajunge să se simtă prizonieră şi străină de propriul trup, la fel ca Viola, Helene este nevoită să reconcilieze două existenţe scindate, cât se poate de diferite: cea de dinainte şi de după operaţie. Alături de Helene în tot acest lung proces de recuperare se află întreaga familie: toţi cei cinci copii, precum şi soţul Matthis care par să fie uniţi, printr-un angajament impus de necesitate (care nu exclude însă redescopeririea unor vechi pasiuni) în a face mai suportabilă viaţa pentru protagonistă.

Romanul lui Kathrin Schimdt nu este o relatare optimistă şi sentimentală despre recuperea după boală. Deşi, aşa cum observam la început, naraţiunea pare să anunţe un final optimist (al convalescentului care desăvârşeşte călătoria spre vindecare), construcţia romanului subminează această anticipaţie facilă: căci da, Helene se află în purgatoriul postoperator, însă drumurile spre iadul decăderii sau spre paradisul vindecării sunt deschise permanent – ameliorările fizice şi psihice sunt dublate de complicaţii postintervenţionale, recuperarea amintirilor se suspendă uneori brusc. Această nesiguranţă perpetuă care planează deasupra acţiunii din roman, această evoluţie lentă (atât pe plan fizic cât şi psihic)a protagonistei care proiectează adesea o senzaţie de zădărnicie a eforturilor întregesc imaginea unei lupte dramatice şi convingătoare a unui personaj care refuză să-şi asume statutul de “ostatic al prezentului“.

Volumul poate fi cumparat atat de la Libraria St.O.Iosif Brasov, cat si de pe www.libris.ro, cu 20% reducere, pe toata durata lunii septembrie.

 N-AI SA MORI – Kathrin Schmidt – Editura Litera, 2011

Cartea poate fi comandata online pe www.libris.ro.

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *